Ancore, pietre si ceva pofte

O zi ce se-nsereaza spre albastru, sa zicem ca nu are timp sa-si asume negrul miezului de noapte. Ce faci cu o astfel de stare? Te simti impins sau pur si simplu lasi gandacii sa ti se urce pe picioare, sa ti se-ncurce printre firele de par considerandu-le cearsafuri pe care coboara din celula? O noapte ciudata imi deschide poftele. Si nu am ce face cu ele, raman sa le admir, sa vad cat de acide sunt si cat de mult se grabesc sa ma paraseasca. Nu se urnesc, se aduna in cosul pieptului si incep un tontoroi dement, una dupa alta… Fiecare pofta are ritmul sau propriu si-mi zdruncina plexul cand dau din bocanci.

Am urme pe piept, sunt plin de talpi de guma si am senzatia ca printre coastele mele s-a organizat un Paris – Dakar mizerabil. Ma dor oasele si nu pot sa respir, mai am cativa stropi inocenti de whisky in pahar si ii fac pierduti. In gura, sigur ca da. Se pierd in gura, altfel devin isteric… Incep sa ma gandesc la tot felul de ramasaguri pierdute, la calatorii facute si spre facut, la pietre si impietriri degeaba. Nu stiu ce sa fac cu urmele de pe piept. Nu se iau cu clor, sunt sigur de asta. Nu pot fi poftele atat de proaste si de ieftine. Bine, gata, ajunge! Rotesc putin din timona si intru cu iahtul in sticla, aici e portul meu favorit. Facut din bete de chibrit. E noapte deja, e mai negru. Si mai sigur…

Vreau viza de flotant

Nu vreau sa ma mut, planeta asta mi se pare totusi irezistibila. Ma intorc de la piata si trec printre vecine cu oale pe aragaz, printre iepurasi ce sarbatoresc paispe februarie si-si tund freza in vitrina, ma imbrancesc copile ce mai au putin si termina acadele. E irezistibila totusi, nu vreau sa ma mut. Cineva imi aprinde lumanarea: “Sa vezi mai bine!” zice, dar stiu ca glumeste. Spera altceva. Sa ma mut. Sa-mi lipseasca vecinele si acadelele de la colt, sa nu am zile cu migrene, nici felii de paine fara unt. Sa scot piciorul din pamant si sa cultiv antene. Cum sa plec de aici cand cel mai bun prieten imi este un arici? E un fel de nechezol pur iar in momentele proaste un amestec de Chomsky si Benedetti. Bietul animal, era cat pe ce sa-l botez Hardy. Cand l-am adus de la marginea soselei era plin pe bot de smoala, probabil cauta furnici prin crapaturile urbane de acolo. Ce nebunie! 40 de grade si smoala, incerc sa-mi imaginez plete negre si o piele frumoasa intinsa pe jos – erotic, din cale-afara – dar smoala pute, atat. Si se lipeste de degete, irezistibil. Cum dracu sa te mai muti?